Sorin Ilfoveanu, Fric
Dacă Ovidiu Baron l-a ales pe Ştefan Agopian pentru una dintre prezentările de carte, m-am gândit că prozatorul este cel mai bun pretext pentru a-l aduce în atenţie pe graficianul Sorin Ilfoveanu, care a contribuit la realizarea copertelor romanelor Fric, Sara şi Tobit. Mă voi referi de această dată doar la ciclul Fric (2002) din care face parte şi desenul de pe coperta romanului eponim. Artistul afirma, la un moment dat, că ar repicta Capela Sixtină după tehnica icoanei bizantine. Aţi ghicit deja: preferinţa pentru bidimensionalitate se explică prin avantajul că permite o mai mare mobilitate formei dezbrăcată de volum şi, bineînţeles, pretarea la stilizare, adică la un tipar spiritual sau cultural. În ozonul alb al orizontului plastic, linia poate intersecta, la vedere, în deplină transparenţă pentru ochi, tot ceea ce întâlneşte în cale iar zona de contact nu este niciodată definitivă. Conceptul general de anabasis, de expansiune delicată a formei grafice, asemeni unei picături in vid (fără a face parte neapărat din ciclul Anabasis) este transpus grafic prin mitologemul falic. Forma lui convenţională, obişnuită suferă o transformare vizuală surprinzătoare : vârful se deschide fie într-o formă triunghiulară, analogă uterului feminin, fie într-o delicată şi simplisimă inflorescenţă. Metamorfoza avansează şi mai mult în celelalte desene din acest ciclu până la detaşarea totală a falusului de trup şi plutirea, asemeni unei flori insolite, în imponderabilitatea suprafeţei hârtiei patinate. În faza ultimă a reprezentării, conturul vârfului falic devine chiar cadru iconic pentru un chip feminin hieratic. Ţapul ieşind din propria lui epură punctiformă, înscrisă în cadrul securizat de linii curbate şi de pigmentul roşu care trimite la imaginile neolitice din Altamira sau Lascaux, activează tensiunea spaţială în raport cu silueta masculină, aflată în deriva tăcută a propriei sale diagonale. Prin acest ciclu, Sorin Ilfoveanu a realizat o minunată sinteză germinativă a unui semn plastic, într-un stil minimalist, al discreţiei liniei.