Fântâna lui Emil Brumaru

Dacă unii preferă să îşi construiască locuinţe dintre cele mai năstruşnice, mai mult sau mai puţin imponderabile, în copaci sau pe pământ, cu acoperiş de iarbă şi suprafeţe neregulate, alţii îşi proiectează reveria intimităţii sub forma unei fântâni. Pare destul de banal să îţi doreşti cu ardoare o fântână, nu e nimic neobişnuit în asta. Poate o necesitate mai mult fiziologică decât estetică. Însă pentru Emil Brumaru, fântâna se construieşte în casă, în mijlocul propriei camere iar apa, în stare pură, ferită de capriciile luminii, protejată de catifeaua întunericului, are o voluptate feminin-sprinţară care face ca luarea în posesie prin papilele gustative să fie tot un ritual al atingerii sublimate. Nu vorbesc de fântână ca de acel artefact kitsch-ist, adus în casă şi integrat decorativ, de multe ori impropriu, ci de o fântână săpată din nevoia împlinirii unui principiu interior, a unei forări în propria intimitate. Pentru a reuşi pe deplin în această muncă salahorică a palpării şi adâncirii propriei fiinţe, trebuie neapărat să te cheme Julien Ospitalierul şi să ştii să deguşti apa printr-un ceremonial al cuceririi ca la carte, apoi să îi dai tu însuţi o altă formă, o formă poetică-prin eros, bineînţeles!- diferită de cea pe care lichidul o ia în mod natural în funcţie de vasul în care se toarnă. Aşadar, fragmente din Fântâna lui Julien Ospitalierul:

"Din ziua în care mi-am propus să construiesc o fântână, nu m-a mai interesat nimic altceva decât locul unde o voi face. Doream să fie cât mai aproape, să pot bea apă oricând, indiferent dacă afară plouă sau e-ntuneric şi mi-e frică de bolovanii cărării.(...) L a început m-am gândit s-o fac aici (în grădină!), dar am renunţat curând. Exista pericolul să fie înfundată de fructe. Iar un capac m-ar fi indispus! Astfel că am ajuns la concluzia frumoasă şi demnă de mine că cel mai bun lucru ar fi s-o săp chiar în casă. N-are rost să mai enumăr avantajele. Şi-n plus, aerul odăii ar fi fost mereu fraged, trandafiriu, parfumat lacom de răsuflarea fântânii."

"Ziua săpam ca un diavol, cu uşa încuiată, iar noaptea, când nu riscam să mă vadă nimeni, căram pământul c-o roabă. Şi-ntr-o sâmbătă seara- fântâna avea un ghizd trainic, iar apa pâlpâia în adânc, nobilă şi buclată -m-am îmbrăcat în costumul meu moale şi pufos (...) , am pus patefonul pe masă, i-am întors manivela şi, emoţionat, în ritmul unui vals cu clopoţei, am scos prima găleată. Îmi auzeam inima ticăind. Cană după cană, apa feciorelnică şi tandră lunecă pe gât ca o consolare divină, primită de la cineva nesfârşit de blând, pentru toate mizeriile vieţii mele de până atunci."

"Totuşi, bucuria aceea deplină şi licăritoare nu a durat mult. Căci deodată, tot într-o seară, tocmai când ridicam înmănuşat un pahar de cristal, mi-am dat seama că nu mai pot fi mulţumit. Avea loc, fără îndoială, un proces de alterare, o veştejire a luciului răcoros, insesizabilă pentru alţii, dar nu şi pentru mine, amant rafinat şi capricios al apei. Găleata şi apoi cana sau paharul, oricât de delicate, îi deflorau aroma de miez crud, o deformau fatal, mi-o dăruiau, chiar dacă graţios, ca şi cum ar fi fost al lor. În pribegia ei de la culcuşul lichid până la gura mea, în calvarul acela interminabil, prin atmosfera prea caldă pentru dânsa, simţeam c-o încearcă o tristeţe de nesuportat.(...) Drept care, cavaler nedezminţit, m-am decis să cobor eu însumi în fântână ori de câte ori îmi va fi sete."(volumul antologic Fluturii din pandişpan, ÎEP Ştiinţa, Chişinău, 2008).

Poemul de sâmbăta asta, 15

După ce am vorbit despre Mandelştam, am postat acel poem al lui Mandelştam despre Stalin pentru care a fost ucis. Azi e rândul unui poem de-al unei mari poete despre marele Mandelştam; şi nu, nu despre Anna Ahmatova e vorba, ci despre...

Mariana Marin, Nachtlied

Mă gândesc uneori la copacii
pe care Mandelştam îşi scria poeziile
în ultimii ani de viaţă.
Oare cum s-au integrat ritmului lor vegetal
după moartea poetului? Ce fel de frunze au dat?
Şi scrisul, scrisul acela, cum l-au păstrat
până azi peste iarnă?

Virginia Woolf, ”Anii”

O familie nobilă, guvernată de colonelul Pargiter, unul dintre oamenii de vază ai Regatului Britanic, care, așteptând moartea iminentă a soției bolnave, cultivă o dragoste vinovată pentru o amantă mai tinerică. Moartea așteptată a doamnei Pargiter este o limită pe care nu doar colonelul, ci și numeroșii săi copii, așteaptă să o treacă, fără să știe prea bine ce vor descoperi dincolo. De altfel, nici după ce o trec nu își dau prea bine seama ce au dorit să găsească. Familia se dezvoltă, vin fiii, nepoții, lumea trece prin evenimente reformatoare - apar mașinile, tramvaiul fără cai, aeroplanul și multe altele - sau prin crize - primul război mondial. Familia pare să se destrame, unii pleacă în alte zone ale Londrei, alții pe alte continente. Legăturile par să se rupă. Copiii devin adulți, tinerii devin bătrâni, frumusețea se atenuează, dispare sau, în rare ocazii, își schimbă nuanțele. Familia nu mai are de trecut o singură limită, ci nenumărate. Cei care s-au cunoscut cândva sau au copilărit împreună trebuie să reînvețe drumul spre casă, cei care s-au născut în locuri îndepărtate trebuie să-și cunoască mătușile, unchii și bunicii, cei care au trăit fericiri comune trebuie să găsească o cale de a și le aminti. Si din toate acestea iau naștere întâlniri de seară, la o soră mai mare, Eleanor, fată bătrână, care preluase de timpuriu un oarecare rol matern, la vreo mătușă sau la vreo nepoată. Din amintirile fragmentate se zămislește o poveste în care încep să se recunoască toți, un fel de istorie a vremurilor, a trecerii, pe care se bucură că au ocazia să o împletească împreună. Anii îi schimbă, făcându-i să nu mai știe unde s-a terminat lumea veche și unde a început cea nouă. Însă ambele lumi se contopesc într-o noapte de șezătoare, în care familia adunată la un loc își deapănă povestea, în așteptarea salvatoare a zorilor.

Poemul de sâmbăta asta, 14

Fără comentarii (prietenii ştiu de ce), transcriu un poemaş simpatic foc dintr-o carte simpatică foc, de fapt cărticică, a lui Romulus Bucur - anume din aproape necirculata, tandra cărticică pentru pisică.

Aşadar, Romulus Bucur, cîntecel (de seducţie)

un pisoi ţinut în braţe
şi mîngîiat e
mai puţin decît o iubită

mai uşor de îmblînzit însă

te apropii lent fără
mişcări bruşte îi
dai de mîncare şi
te retragi îi vorbeşti
blînd încet
vocea
ţi se transformă în tors

apoi în mieunat sfîşietor

Emil Brumaru, Veronica D. Niculescu, "Basmul Prinţesei Repede-Repede"

Veronica D. Niculescu şi Emil Brumaru au scris una dintre cele mai frumoase cărţi pentru copii din întreaga noastră literatură. Merit cu atât mai mare, cu cât puţini scriitori români au reuşit să scrie pe bune pentru copii. Nu mă refer numai la faptul că nu avem un Mic Prinţ. Mă tem că, pus să aleg un animăluţ ficţional autohton al cărui totem să-mi fie cromolitografiat pe sufletul de acum precum mi-a fost pe sufletul copilăriei, n-aş trăi nici o dramă afectivă, nici un fel de Sophie’s Choice în care styronienii Stingo, Nathan şi Sophie să fie jucaţi de Frami ori de fefelegieni Batori. S-ar putea să fie de vină ignoranţa mea, dar cu părere de rău cred că literatura română nu prea are teriomorfişori simpatici – băiet fiind, pădurile băştinaşe de simboluri pe care le cutreieram nu mă ademeneau prin nici un freamăt, nici un zbucium; altele aveam eu în inima mea. Bunăoară, ce putea să însemne pentru sufleţelul meu de şoim al patriei amorezat de Bugs Bunny varianta iepuristică a fricosului lui Gârleanu? Cum putea umilitul şi oropsitul Bator, numai bun de ilustrat un BD marxizant (sunt nedrept cu nuvela afecţionată de sarcasticul Eugen Ionescu, ştiu) – cum putea să emuleze el cu Silver al Călăreţului Singuratic, ori cu Fury, ori cu Black Beauty? Ce să mai vorbesc despre abisul metafizic care-l despărţea pe jălalnicul pui al lui Brătescu-Voineşti de marghioleala peltică a lui Tweety! Animaliculii trebuincioşi sufleţelului nu i-am luat din cărţi româneşti de învăţătură sau loisir, ci din pifuri, rahanuri, desene animate piratate pe casete video, aşadar din surse bibliografice riguros ubicvist-cosmopolite – viaţa era, şi atunci, în altă parte. Abia în postadolescenţă l-am descoperit pe Apolodor, glamorosul pinguin surrealist, din a cărui biografie ştiu zeci, dacă nu sute de versuri pe de rost, oricând comparabil (ba chiar ca primus inter pares) cu oricare dintre fiinţele (n-am ipocrizia să le spun „imaginare”) enumerate mai sus, aproape unicul animal demn de acest nume (pentru că animal înseamnă, nu-i aşa, purtător de animus, de suflet) din literatura română. (Aproape unicul, pentru că şi de pisicâinele şi broscoporcul lui Mircea Ivănescu m-am ataşat iremediabil, însă ele sunt personaje pentru alt suflet decât cel de copil ori chiar de (post)adolescent).
Dar m-am luat cu vorba şi n-am apucat să vorbesc despre "Basmul Prinţesei Repede-Repede". Subtitlul ("o poveste pentru adulţi") e cam din alt film, pentru că, în ciuda rebranduirii erotice de dată relativ recentă a lui Emil Brumaru, basmul chiar e... basm, feeric şi suav şi candid şi inocent, cu toate ţâţucile cu râtişor infim (puţine, de altfel) care mai apar din când în când. Povestea e simplă: Pitic Bun, din Franţia în care timpul nu avea niciodată răbdare, e vestit de Ciupercuţ, poştaşul magic care-i aduce scrisorete pe frunze de catalpă, că e aşteptat şi dorit ca soţ de prinţesa Repede-Repede a Lentmaniei, ţara în care timpul curge infinit mai încet. Pitic Bun pleacă normal (thx, Adela Greceanu!), trece peste şapte munţi şi văi, se întovărăşeşte cu Căţeloiul, cu Smeagoliţa, cu Şapte Capete, cu... Şi se întâmplă normal (thx again) până la urmă ce se întâmplă în basme. Însă, deloc ca-n alte basme, poeme de Emil Brumaru, majoritatea sonete, apar cu zecile, legate strict de acţiune (şi asta chiar că-i o performanţă, atât a poetului, cât şi a prozatoarei: nimic din ce-i al poemelor nu-i străin de desfăşurarea poveştii, şi viceversa), brumarizând totul în jur. E genul de carte care, citită băiet fiind, ar fi intrat decisiv în panteonul copilăriei mele, emulând cu idoliculii enumeraţi ceva mai sus.

Copacii din case marca Hundertwasser

După varianta caselor din copaci proiectate de Andreas Wenning, m-am gândit la reversul vizual al…copacilor din case, transpus arhitectural de către excentricul artist austriac Friedensreich Hundertwasser. Dacă stau să mă gândesc mai bine, se poate formula şi... copacii de pe case.
Arhitectura ambientală dublată de atitudinea militantă pentru protejarea mediului manifestată prin procesiuni nudiste i-au atras eticheta de “arhitect al vindecării”, cu un mesaj foarte clar: "When man thinks he has to correct nature, it is
an irreparable mistake every time (...) for fish cannot swim through the regulated channel into which a brook has been transformed." De aici şi fobia faţă de concepte precum regularitate, proporţie, corectare. În viziunea sa, arhitectura nu trebuie să substituie natura, ci să o valorifice, să o integreze în toată complexitatea ei vegetală. Aşadar, opera sa are un caracter biomorfic accentuat şi este extraordinară prin abordarea multiplelor domenii plastice, atât separat, cât şi sintetic: grafică
, design, arhitectură, pictură, vestimentaţie ecologică, advertising ecologic, sculptură, bannere. Dincolo de afinităţile cu Klimt, Schiele, Gaudi sau cu mişcarea Sezession, varianta austriacă a Art Nouveau-ului (cu francezul Hector Guimard ca reprezentant redescoperit abia la sf. sec. al XX-lea şi belgianul Victor Horta) sau a Jugendstill-ului german, arhitectura încorporează suprafeţe neregulate, podele ondulate, ferestre fără muchii, o grafică extrem de vie, transpusă pe faţade în contraste cromatice, precum şi o artă decorativă valorificată prin combinaţia atipică de materiale diverse, un mozaic surprinzător, fragmentat pe porţiuni disctincte care imită inepuizabila asimetrie a naturii înseşi. Totul în continuarea unui baroc-rococo, dar mult mai aerisit şi mai individualizat. Multe dintre construcţiile artistului seamănă curbelor movilelor de pământ, dâmburilor sau dunelor de nisip. Descendent -totuşi!- al stilului jugend care iubea mult spirala, ca şi cum casa de melc i-ar fi fost adevărata matrice, Hundertwasser a înţeles la fel de bine ca şi Salvador Dali următorul adevăr: “Natura este perfectă, dar nu are stil.” Aşa că artistul îşi lasă amprenta personală prin... stilizare, prin reducerea la nuclee grafice şi arhitecturale ingenue, ovoidale sau circulare, folosind materiale precum fier forjat, cărămidă, faianţă, ceramică în culori vii, materiale deteriorate reciclabile precum mobilă veche, ba chiar şi incinte abandonate, restaurate de artist în stilul inconfundabil, rezultat al binecunoscutei sale antipatii faţă de liniaritate, inexistentă de facto în natură ( "the straight lines are the devil's tools", "an uneven floor is a melody to the feet"). Însuşi Muzeul Hundertwasser (Kunsthaus din Viena, deschis în 1991) a fost iniţial o fabrică de mobilă pe care artistul a modificat-o atât în exterior, cât şi în interior. Copacii sunt integraţi pe acoperiş sau în porţiunile goale ca forme naturale într-o arhitectură ambientală reală, unică în toată lumea. Multe dintre creaţiile grafice şi arhitecturale ale artistului au fost popularizate prin multiplicarea pe format de afiş, stampă sau timbru, cu S.O.S.-uri personalizate, înlăturându-se astfel, prin circulaţie, până şi convenţia spaţiului-expozeu consacrat.

Poemul de sâmbăta asta, 13

Dacă tot a fost vorba zilele astea despre Osip Mandelştam, pedeseul aproape că se impune de la sine: poemul despre Stalin pentru care a fost arestat Osip în mai 1934. (Traducerea, excelentă, e a regretatului Emil Iordache, un fel de Mircea Ivănescu al traducerilor din rusă.)

Aşadar, Osip Mandelştam:

Vieţuim, dar sub noi ţara tace mormânt.
Când vorbim, nu se-aude măcar un cuvânt.
Iar când vorbele par să se-nchege puţin,
Pomenesc de plăieşul urcat în Kremlin.
Are degete groase şi grele,
Sunt cuvintele lui de ghiulele.
Râd gândacii mustăţilor strâmbe
Şi-i lucesc a năpastă carâmbii.

Are-o turmă de sfetnici cu gâturi subţiri -
Semioameni slujindu-l umili -
Care şuieră, miaună, latră câineşte,
Numai el, fulgerând, hăcuieşte.
Potcovar de ucazuri, forjează porunci:
Glonţ în ochi, glonţ în frunte şi glonţ în rărunchi.
Orice moarte-i desfată deplin
Pieptu-i larg de cumplit osetin.

Florin Partene, ”Reverenţa”

Când pătrunzi într-un univers în care te împresoară un “aer copt”, în care carnea are prospeţimea pâinii, în care se poate locui în toate cele patru camere ale inimii deodată… în acest univers care pare a avea asemenea atribute ale intimităţii feminine descoperi, cu surprindere, un habitat masculin. Poetul nu este un nomad al experimentului ce l-ar putea duce în zona pastişei, a ironiei sau a antifrazei, cum se întîmplă de multe ori. Nu numai că el nu-şi neagă sau implodează subiectivitatea, ci o restaurează ca pe cel mai neglijat, dar şi cel mai locuibil, mai vechi, mai intim şi mai valoros spaţiu din lume, acolo unde emoţiile dospesc şi se rumenesc până devin una cu aerul, cu mirosul însuşi: “(…) într-o secundă/ un aer care a stat ani lungi în alţii/ mă inundă.” Se revine la miezul fiinţei poetice ca la un sit încărcat cu istoria fiinţei, uşor recompozabilă prin reveria casei ca refugiu. De aceea, metaforele şi imaginile corespunzătoare circumscrierii, respectiv ale învelirii, ale protejării, ale astupării, ale căptuşirii se regăsesc în majoritatea poemelor: “vocea mă face pereţi”, “intrăm cuminţi la loc/ în cutii”, “urmele berii” devin inofensive,”şterse de urmele serii”, noaptea se poate “îmbutelia”, organele interne căptuşesc fisurile ţesuturilor (“ficatul ca un tampon”) iar persoana I singular se resoarbe uşor în pluralul integrator: “nu am camera mea/ dar camera noastră miroase pustiitor/ de fiecare dată când intru la noi/ oasele îmi rămân împlântate în carne...”.

În interior se pătrunde cu o autentică reverenţă prin înlăturarea aproape ritualică a faldurilor de carne, “îmbrăcate de gală”, până se ajunge la nucleul paradoxal al fiinţei poetice, nufărul, ancorat în apă şi în pământul de sub ea deopotrivă. Iată una dintre poeziile cu subiectivitatea domol îmblânzită, perfect locuibilă prin forţa incantatorie a limbajului:

‘...ai locuit mereu în multe case
eu la toate porţile lor
uneori singur ca vinul vechi
alteori cu un buchet de oase încîlcite

ai fost mereu îmbelşugată
zi de zi în fiecare
peste tine dorinţa mea
aducea carne nouă
pe care bărbaţii o găteau
în serile cu bere geroasă

frigul e tot mai des
pe pieptul meu împuţinat
se prăjeşte o fetiţă albă

mai deschizi o poartă
pentru ca toate zilele fără tine
să fie casa mea de noapte

încă puţin şi voi intra în tine
apoi voi trece la fapte...’ (Reverenţa, Vinea, 2007)

Imagine: Michael Allen Carsberg-Face dans son corps

Nadejda Mandelştam, "Fără speranţă", "Speranţă abandonată"

Statistic vorbind, s-ar zice că nu eşti liber să scrii despre libertate cum vrei. Majoritatea discursurilor despre libertate se simt obligate să-ţi dicteze cum să fii liber într-un limbaj inflamat de diezi pompieristici, euforic-imperativi. Cărţile bune conducătoare de libertate sunt rare, şi o ironie quasi-demonică face ca cele mai bune dintre ele să fie scrise din bolgiile concentraţionare. Imaginaţi-vă "Jurnalul fericirii" al lui Nicolae Steinhardt, "Fenomenul Piteşti" al lui Virgil Ierunca, "Pe muntele Ebal" al lui Teohar Mihadaş şi, în genere, toată literatura Gulagului (autohton sau nu) rescrisă în jurul unui mare poet. Ca şi când în centrul infernului din "Fenomenul Piteşti" ar fi captiv Dante, să zicem. Mai mult, imaginaţi-vă că grefierul suferinţelor lui ar fi iubita lui. Ca şi cum Beatrice însăşi ar ţine cronica parcurgerii infernului. Despre asta e vorba în cele mai bine de o mie de pagini ale celor două volume de memorii ale Nadejdei Mandelştam privind felul în care comunista maică Rusie l-a devorat pe iubitul şi soţul ei, genialul Osip Mandelştam (care a scris, de altfel, o carte de "Convorbiri cu Dante" - cum se leagă lucrurile...). Cartea e răvăşitoare, tocmai pentru că tonul ei e alb - infernul e descris la rece, geniul soţului e asumat axiomatic, fără patetisme şi declarativism. În plus, e radiografiată întreaga Rusie literar-artistică a vremii: memoria justiţiară a Nadejdei recheamă din neant pe Ahmatova şi soţul ei, Gumiliov, Isaac Babel, Pasternak, Hlebnikov, geniul mort de malnutriţie, pe ei şi alte câteva zeci de scriitori şi artişti de primă mână. Sigur, mia de pagini e imposibil de rezumat aici (sau oriunde altundeva - pentru că nici un rând nu e în plus), aşa că o să parafrazez doar acea vorbă a lui Osip cu care anula discursurile Nadejdei prin care ea, obosită de viaţa lor pe fugă, îi spunea că nu e fericită. La care Osip răspundea (citez din memorie, deci inexact, dar îndeajuns de fidel - cine vrea să mă verifice, să citească memoriile Nadejdei :P): "Dar cine ţi-a băgat ţie în cap prostia asta, anume că pe pământul ăsta trebuie să fim fericiţi?" Şi, apoi, în legătura cu poezia, de la care li se trăgeau toate (din nou citat inexact): "Înţelege că numai aici poezia e respectată - pentru că numai aici te omoară pentru poezie". Cum să nu iubeşti un asemenea poet, fie şi numai pentru răspunsurile astea?
P.S. L-au terminat la 47 de ani, într-un lagăr de lângă Vladivostok. Cauza oficială a morţii - "paralizia inimii"...

Poemul de sâmbăta asta, 12

Dpdv pedesistic, azi e sâmbăta animaliculilor (euglene, protozoare, amibe ş.a.m.d.). De Cărtărescu a pomenit deja harnicul caligraf Alexandru (deci nu se mai poate pune); acum, animaliculii din poemele găsite de mine sunt de fapt animăluţe, unul mititel, altul măricel (se va vedea), aşa că m-am gândit că, pentru a-mi răscumpăra cumva minuscula abatere de la norma temei (sau abaterea de la minusculele norme ale temei?), se cade să postez două poeme în loc de unul.
Ambele sunt de Mihai Ursachi.
Aşadar, mai întâi, Descoperire lacustră:

Într'un lac din judeţul Suceava
s'a găsit un mic animal tubular
în interiorul căruia se bănuieşte
c'ar fi desenată harta peninsulei Kola
până în cele mai mici amănunte.

Aşaaaaaa. Şi acum al doilea, anume Cântecul trist al căluţului de mare (Hippocampus):

Aşa provizoriu,
aşa iluzoriu,
prin stânci de ivoriu...

Apele tună în clopotul mării.

Doar cât un strop e
viaţa, povestea,
steaua Canope.
Toate acestea

gloria mării sărbătorind'o.

Stelele de apă,
astfel se zice,
o oră-ntreagă
trăiesc mult ferice.

Eu sunt căluţul de apă'n Oceanul etern.

Aşa provizoriu,
aşa iluzoriu,
prin stânci de ivoriu...