În ce priveşte poezia română, unul dintre evenimentele de top ale lui 2009 a fost reeditarea "Ieudului fără ieşire", deja demultişor o carte-cult, la Ninpress/Charmides. I-am trimis lui Un Cristian două-trei fraze despre această carte minunată pentru Târgul Alternativ de Carte; le reproduc mai jos. (Sunt un fragment dintr-un text ceva mai amplu, publicat în "Transilvania".)
Ioan Es. Pop, exorcistul
Nu atât moartea, cum s-a tot spus, e sursa de teroare din poezia lui Ioan Es. Pop, cât răul. O hipermnezică exorcizare, o obsesivă anamneză a ororii – orice text care îşi propune altceva decât asta e, pentru poetul No exit-ului, altceva decât poezie. Oricât s-ar da de (auto)biografist şi de coborâtor al poeziei în căminele de nefamilişti, Ioan Es. Pop înţelege de fapt rostul poeziei în felul vechilor şamani – după care poezia nu are multe în comun cu literatura în înţelesul modern al cuvântului, ce să mai vorbim de cel postmodern. Ea e pur şi simplu descântec, invocaţie a spiritelor pentru tămăduirea răului. Febricitarea ei e a vraciului zgâlţâit de frigurile posedării. Desigur, masca dogonă a şamanului pare uneori decorată cu schime şi grimase expresioniste, ori evocă cine şi ce alte asocieri culturale. Nu e o eroare să le luăm în analiză; ar fi însă una capitală să le luăm, ca să zic aşa, în sinteză, să reorganizăm înţelegerea poeziei în funcţie de dezvoltările livreşti ale acestor trimiteri (ca la Mircea Ivănescu, să spunem, unde metabolizarea referinţelor în corpul poemului e esenţială, sensul poetic pur şi simplu nu se instanţiază independent de inserţiile livreşti). Ar însemna să socotim că funcţiile intertextuale ale limbajului poetic valorează vreo clipă pentru Ioan Es. Pop mai mult decât funcţiile lui exorcist-terapeutice. Altfel spus, posibilitatea intertextului e reală, însă secundară; chiar atunci când referinţele sunt punctual identificabile şi intertextul are ramificaţii imense, sensul poemului nu e suma sensului intertextelor, poemul nu există pentru a se constitui din interglosări endogene în corpul literaturii. Asimilarea metanoică a poeziei – pentru un poet precum Ioan Es. Pop, mirajul acestei posibilităţi e totul. Literatura cu sens autoconţinut, literatura endogamă e în cazul acesta un nonsens, dacă nu un contrasens de-a dreptul, ca pentru acei poeţi suprarealişti pentru care literatura propriu-zisă e duşmanul – să ne amintim de Breton, care în Al doilea manifest din 1929 l-a excomunicat din mişcare pe un scriitor de talia lui Georges Limbour sub acuzaţia de „cochetărie literară” .
Nu e întâmplătoare asocierea lui Breton; structura fantasmatică a poemelor lui Ioan Es. Pop are un chose suprarealist, răul exorcizat de ele e de aceeaşi natură cu răul suprem din Haut mal a lui Michel Leiris, faţă de care poezia lui Ioan Es. Pop e mai puţin sanguinară, e drept, însă mai acut metafizică. De asemenea, textele din Ieudul fără ieşire ar fi făcut deliciul lui Georges Bataille, sunt toate exemple ideale pentru acea „hipermorală poetică” născută din profuziunea complicităţilor în cunoaşterea şi experimentarea răului, teoretizată atât de seducător în Literatura şi răul. „De même que l'horreur est la mesure de l'amour, la soif du mal est la mesure du bien” – fraza aceasta lui Bataille s-ar potrivi de minune ca epigraf al Ieudului fără ieşire, amplu oratoriu al ororii, lipsit de orice rezolvare luminoasă, ca şi când corul tragediei antice, luând cutremurat act de hybris-ul lumii reprezentate, îi cântă oroarea, fără a reuşi să treacă la rezolvarea violentă, dar kathartică, din actul final. Priveşti în hău, şi hăul priveşte în tine, clamează aforismul celebru al lui Nietzsche. Priveşti în rău, şi răul priveşte în tine, ar putea parafraza Ioan Es. Pop. Tensiunea insuportabilă a poeziei lui vine din aceea că dicteul automat al terorii se face lucid, pagină de pagină; nimic nu anesteziază conştiinţa care, terifiată, înregistrează viziune neagră după viziune neagră. Contrar prejudecăţilor, alcoolul nu are nici un efect în sensul acesta; ceea ce demonstrează că alcoolul este numai întâmplător catalizatorul răului, poezia lui Ioan Es. Pop fiind complet indiferentă faţă de orice soi de anacreontism, de orice fel de celebrare a alcoolului.
Pe lângă un astfel de infern, lumea din poezia lui Bacovia aproape că pare mic-burgheză. Nu-i aceasta, desigur, o judecată de valoare, ci una pur descriptivă – citind pe cei doi mari poeţi cu ochiul unui Fernand Braudel, bunăoară, interesat adică de istoria vieţii private, nu putem să nu observăm că „omul concret” bacovian îşi duce existenţa, prin comparaţie cu chiriaşul (era să zic: prizonierul) căminului de nefamilişti din strada Olteţului numărul 15, într-un infern de confort îmbunătăţit. Ioan Es. Pop e faţă de Bacovia ceea ce e Eugen Ionescu faţă de Caragiale; în rarele circumstanţe în care e manifest, umorul are simptomatologia sindromului moriatic – bolnavul, hipomaniacal, intră într-o starie de euforie aflată într-o evidentă asimetrie cu starea generală dezastruoasă, cauzată adesea de leziuni ale emisferei drepte a creierului. Umorul, sau mai degrabă sarcasmul infrecvent al lui Ioan Es. Pop are o natură din aceasta moriatică – micile inflamaţii euforic-ludice nu numai că nu eliberează tensiuni ale lumii detracate, ci dimpotrivă, vin să-i confirme totala alienare. Îngheaţă, una peste alta, sângele şi mai tare în vine, ca „râsul la mormânt”, cu vorba lui Eminescu.
De la Ieudul fără ieşire până la poemele de deunăzi din România literară (10/2010), anunţând o viitoare carte care s-ar putea chema Cartea rece (titlu folosit deja de Irina Nechit) sau Unelte de dormit, Ioan Es. Pop a scris cea mai vie poezie a morţii, cea mai bună poezie a răului din întreaga noastră literatură.
Postări
